Just One Look  
SUBSCRIBE

Povestea întâlnirii mele cu Gangaji, cum am îmbrățișat spiritualitatea și cum am găsit secretul fericirii eterne


deutsch português eesti לעברית nederlands pусский english

 

În anul 1993, mă aflam în pușcăria din Englewood, din statul Colorado. Eram în al cincisprezecelea an al unei sentințe care îmi fusese dată pentru spargeri de bănci și acte de sabotaj înfăptuite din motive politice în anii 70. În acele timpuri spiritualitatea nu mă interesa. Eram convins că tot ce atinge spiritualitatea, sânt simple povești pentru a ne alina disperarea și sentimentul de lipsă de sens a vieții pe care o trăim ; viață moartă, fără scop, în care găsim din când în când câte ceva care să-i dea sens, ca în cele din urmă să ne găsim iarăși în fața unei vieți lipsită de scop. În această spiritualitate, eram complet neinteresat.

În timp ce mă aflam în pușcărie, în luna septembrie 1993, am fost invitat de un prieten de-al meu la un miting cu o predicatoare care venea să partajeze o învățătură de proveniență indiană, ceva de alură exotică. După descrierea pe care mi-a făcut-o, această predicatoare era o femeie foarte frumoasă, o blondă din sudul Statelor Unite. Prietenul meu m-a întrebat dacă mi-ar place să vin la capela din pușcărie ca să petrec câteva ore în prezența ei. Bineînțeles că m-aș fi dus ! Scopul ei nu mă interesa, dar șansa de a petrece câteva ore într-un grup mic, în prezența unei frumoase blonde din sud, care aducea ceva exotic cu ea, mă atrăgea și găseam că nu aveam nimic de pierdut.

Vizita ei trebuia să aibă loc seara. Îndreptându-mă spre capelă, acum că mă gândesc la acel eveniment, îmi dau seama că trebuie să fi făcut un atac de panică. Am avut un sentiment de teroare care mă paraliza. Am crezut că o să mor. Inima îmi bătea de să iasă din piept, transpiram și nu mai aveam suflare. Am crezut că fac un atac cardiac, deși nu simțeam nici o durere. Așa că în loc să mă duc la întâlnirea cu tentă exotică în care să întâlnesc această femeie splendidă, am petrecut tot acest timp pe o bancă… așteptând, până când criza s-a diminuat și a trecut. Așa cum stăteam acolo, am fost totuși capabil să raționez și să văd că în cele din urmă nu a fost cine știe ce, așa cum am crezut eu la început. Când prietenul meu a ieșit din capelă și m-a întrebat de ce nu am venit, i-am spus « Ah ! am avut altceva mai bun de făcut » și n-am mai intrat în alte detalii.

Aproape imediat după aceasta, am început să particip la niște întâlniri cu un cuplu de buddhiști tibetani, care veneau de la Institutul Naropa din Boulder, Colorado, la capela noastră. Erau discipolii lui Trungpa Rinpoche și veneau o dată pe săptămână. Nu am avut nici o trezire spirituală neașteptată și nu știu de ce am făcut-o. Dar începusem să merg la aceste întâlniri și ascultam la ceea ce aveau de spus. Am fost foarte surprins să descopăr că știam deja despre ce vorbeau.

Nu am știut că știam, dar în momentul în care i-am auzit pe ei vorbind, fiecare intuiție, fiecare înțelegere, fiecare învățătură budistă oferite, le-am recunoscut imediat, precum un adevăr pe care l-am știut dintotdeauna. Așa că, am început să practic buddhismul. Eram bun și avansam în practică cu rapiditate. Cei care veneau din Naropa, erau foarte impresionați de mine. Dumnezeu știe ce gândeau, dar păreau foarte entuziasmați că au dat de mine în închisoare. După ceva timp, s-au întors cu un Lama Tibetan să îmi dea refugiu și jurământul bodhisattva. Devenisem buddhist, am fost întotdeauna și fără nici o îndoială voi fi și de acum încolo. Nu știu cum să spun povestea introducerii mele în buddhism într-un fel în care să aibă sens… nu avea nici un sens ! dar s-a desfășurat așa, și mă acapara într-un fel implacabil, irezistibil și de neevitat.

În același timp, participam și la întâlnirile care aveau loc săptămânal, cu grupul celor care se întorceau să vorbească despre Gangaji (blonda din Sud) și care aduceau video-urile cu satsangurile ei. Cât era de ciudat ? Eu, care eram absolut neinteresat în spiritualitate, m-am trezit prins în întregime în acest joc și în această lume spirituală. Dar, cu ajutorul adâncii înțelegeri a buddhismului, ajunsesem să discern adevărul de ceea ce este fals în acest domeniu; sau cel puțin așa credeam. Așa că, m-am dus la adunările lui Gangaji, cu o misiune. Vroiam să le arăt celor care erau prinși în vraja ei că era o mincinoasă, o falsă și o șarlatană și că nimeni nu ar trebui să asculte la ceea ce le spune. Cred că vroiam să îi salvez de oferta ei seducătoare. « Budiștii au o practică veche de 2500 de ani și ei știu ce fac. », am încercat să le arăt, gândind cu mândrie că ceea ce făceam era un act de compasiune. « Iluminarea cere muncă asiduă, ia mult timp. Este nevoie de o practică foarte disciplinată de meditație și probabil că ia multe vieți pentru a ajunge la eliberarea spirituală. Această femeie vine aici și vă spune că nu este nevoie să faci nimic. Stați departe de ea, este otravă », le-am spus.

În luna aprilie sau mai 1994, la aproape trei sau patru luni de când începusem să practic buddhismul, bărbatul care m-a introdus pentru prima oară în lumea spirituală, a fost transferat la o altă inchisoare. Având o poziție neoficială, el făcea legătura între administrația pușcăriei și persoanele care veneau să aducă învățătura spirituală din Est. În absența sa, acest rol a căzut pe umerii mei, actuala stea a a buddhismului tibetan din Instituţia Corecţională Federală Englewood.

Așa că, în luna iunie 1994, când a venit timpul pentru revenirea lui Gangaji, eu am avut responsabilitatea să fac aranjamentele acestei vizite și să informez publicul despre acest eveniment. În noaptea în care Gangaji trebuia să vină, a trebuit să mă duc și să aranjez capela, să o întâlnesc și să o însoțesc pe ea și anturajul ei, să le arăt unde să meargă și așa mai departe. Am fost bucuros să fac acest lucru, nu-mi păsa – poate că o fi fost ea dracul, dar eram tot atât de bucuros să fiu și cu dracul cât și cu Dumnezeu. Am făcut ceea ce era de făcut. Eram pregătit să o întâlnesc când va fi timpul și am plecat să joc tenis. În acel timp eram mare iubitor de tenis.

Am întâlnit-o pe Gangaji afară, pe trotuar. A venit spre mine, m-a luat de mână si mi-a zis : « Trebuie să fii John. » (Știa cum mă cheamă. Cei care o aduseseră să ne învețe în închisoare i-au spus despre un tip care o ura foarte tare, i se opunea cu violență și vorbea urât despre ea.)

Când a început să vorbească, totul s-a oprit pentru mine. Nu știu cum să descriu altfel ce s-a întâmplat dar totul s-a oprit. Gândurile s-au oprit. Mișcarea agitată a atenției de la un obiect la altul s-a oprit. Întregul dispozitiv al gândirii și al înțelegerii, al intențiilor, motivelor, al istoriei, al memoriei – tot ceea ce am crezut că eram – totul a dispărut. Și, în lipsa acestora, eu am rămas.

Bineînțeles, m-am îndrăgostit de ea pe loc, din cap până în picioare. După această întâlnire, următorul an l-am petrecut într-o stare de beatitudine, văzînd cu claritate realitatea și unitatea întregii ființe. Îi scriam lui Gangaji în fiecare zi și, minunea minunilor, îmi răspundea aproape tot la fel de des. Vorbea despre mine oriunde se ducea, eram favoritul, star-ul ei. Așa mi-am petrecut primul an, căzut într-o fericire totală – fără judecăți, fără preferințe, numai beatitudine.

Dar dedesubt, nevăzută, era credința că eu mă aflam în această stare de fericire deplină, că această nouă poveste era despre mine. Această credință, din cauză că era ascunsă, avea multă influență. Până atunci, citisem fiecare carte despre spiritualitate care îmi căzuse în mână. Acum, pot să văd că am făcut-o pentru a-mi spune mie însumi mai bine povestea lui John Sherman trezit la Realitate, povestea lui John Sherman care și-a găsit Eul Superior, versiunea ameliorată a lui John Sherman. Am citit cărțile lui Papaji. L-am citit pe Nisargadatta și canonul buddhist Pali; l-am citit pe Wei Wu Wei și Rumi; am citit Vedas, Baghavad Gita, Upanișadele, sutrele Inima și Diamantele, Vajra Samadhi Sutra, Zece Căi de Acțiune Sutra, Lotus Sutra, sutrele Mahayana : am citit Tripitaka, Yoga Vashista, l-am citit pe Shankara și învățătura sa, și multe altele. Nu îl citisem pe Ramana pentru că știam deja ce avea de oferit. Tot ce Ramana avea era întrebarea « Cine sânt eu ? » și eu știam deja cine eram : eram ființă-conștiință-fericire perfectă; eram Conștiința Însăși, proaspătă, curată și nealterată. În acest an, i-am scris lui Gangaji că « puteam să aud pietrele cântându-mi arii ale liniștii ființei ». Așa că nu aveam nevoie de învățătura lui Ramana. Era mult prea simplistică și elementară pentru mine.

După aproape un an de zile, am găsit că starea de beatitudine îmi lipsea. Începusem să vreau alte lucruri : vroiam lucruri mai umane, precum iubirea adevărată a unei femei sau să am mai mult access fizic către Gangaji, să ies din pușcărie, să am destui bani ca să duc o viață comfortabilă. Pentru când aș fi fost eliberat din închisoare, aveam speranțe pentru securitate și comfort… lucruri de genul ăsta. M-am trezit că doream aceste lucruri și multe altele și nu le aveam. Iar experiențele de fericire și de paradis începuseră să se piardă și să se dovedească că de fapt nu erau mare lucru. Ca și în cazul unui drog foarte bun, revenirea la realitate, după ce efectul lui se termină, este mult mai oribilă și mizerabilă decât experiența stării magnifice de beatitudine.

Experiența paradisului, că totul este în unitate fără nici o separare, experiența beatitudinii, se destrămase în fața noii credințe care își făcea loc : aveam nevoi pe care credeam că nu pot să le obțin și începusem să cred că îmi lipseau experiențe importante de viață. O nouă poveste despre John Sherman s-a născut : povestea lui John Sherman sărac și în nevoi. Ce-o să se întâmple când o să ies din închisoare ? Nu aveam de lucru, nu aveam bani. Nu aveam nici o pregătire. Nu aveam pe nimeni să mă iubească sau să-i pese de mine... Ce o să fac ? Cum o să supraviețuiesc ? O să-mi vină Buddha în ajutor ? Sau Gangaji ?

Totul s-a dărîmat foarte repede, și ceea ce odată puteam numi paradis, un an întreg de fericire absolută, își arăta acum cealaltă față – o față de oroare, urâțenie, claustrofobie, tensiune, ură, nevoi, lipsă, rezistență inutilă, atașament, sentiment de pierdere, pofte, vrând și neobținând…

Am căzut într-o disperare abjectă. Îmi amintesc că îmi venea să urlu și să-l implor pe Dumnezeul în care nu credeam, să schimbe cursul evenimentelor… să-mi șteargă memoria… să nu o fi întâlnit în viața mea pe această femeie, să facă în așa fel încât să nu fi auzit vreodată de iluminare, realizarea de sine și toate gunoaiele de genul ăsta. Înainte de a o întâlni pe această femeie, totul era bine. Jucam tenis, jucam bridge, fumam câte un joint din când în când, mă împungeam cu camarazii în glumă, o duceam bine. Nu aveam mult, dar, nici nu aveam pretenții la mai mult decât aveam. Dar acum, după ce îmi fusese arătat paradisul, cunoscusem fericirea și libertatea eternă și necondiționată, și după aceea l-am văzut pierdut, aș fi dat orice să nu fi auzit sub nici o formă de așa ceva. I-am auzit pe buddhiști spunând că cel mai mare noroc în viață este numai faptul de a auzi de cuvântul « iluminare ». Mi-am amintit acest lucru și am scuipat pe această memorie. Aș fi dat orice numai să nu fi auzit acest cuvânt. Aș fi dat orice să mă întorc unde eram înainte de a-l fi auzit : să am cea de-a doua șansă să-i spun lui Alan, prietenul care m-a invitat să o întîlnesc pe Gangaji, « Nu, merci, nu vreau să am de-a face cu nimic de genul ăsta. » Dar, la naiba, această dorință nu mă lăsa. Nu puteam scăpa de ea. Claustrofobia, suferința, durerea, mizeria care mă îmbolnăveau nu mă lăsau, nu mă slăbeau deloc.

În cele din urmă, în această disperare, motivat nu de vreo deșteptare, intuiție sau realizare nouă dar numai de neajutorare și de disperare, m-am îndreptat pentru prima oară către învățătura lui Ramana Maharshi. Începusem să-l citesc pe Ramana. Oriunde mă duceam, luam cu mine cartea mare, roșie, intitulată Convorbiri cu Ramana Maharshi și citeam tot timpul. Citeam și nu înțelegeam nimic din ceea ce spunea. Vorbea despre concepții, despre diverse practici, despre lucruri cu care eram deja familiar. Vorbea despre exerciții de respirație (pranayama), recitarea de mantre și japa, despre gol și despre distrugerea minții ș.a.m.d., dar vorbea despre toate aceste lucruri de ca și cum erau toate inutile. Lumea venea la el cu întrebări iar Ramana, care era de o erudiție incredibilă și avea cunoștințe foarte vaste despre orice atingea înțelegerea spirituală și știa în profunzime ceea ce era întrebat, le răspundea din acest nivel de înțelegere, folosind vocabularul spiritual și punctul lor de vedere, dar era clar că pentru el toate aceste lucruri nu atingeau scopul.

Singurul lucru în care Ramana Maharshi avea interes era întrebarea « Cine ? » Ramana încuraja pe oricine venea la el, pe fiecare în parte, să găsească adevărul despre ei înșiși. Nu a deviat niciodată de la această direcție. Niciodată ! Iarăși și iarăși și iarăși, dădea aceeași direcție. Cine întreabă ? Cine are această problemă ? Cine are nevoie de asta ? Cine suferă ? Cine dorește ? Cine ești tu cu adevărat ? Ce ești tu cu adevărat ?

În ceea ce privește ego-ul, pe cei cu o educație spirituală, îi încuraja să uite tot ce știu despre presupusa sa inexistență, și îi aviza în schimb să încerce să îl apuce, « să îl ia de gât. » Acestea erau cuvintele lui. Ține de el, uită-te să vezi de unde vine, unde se duce, ce este ! Vorbea despre gândul eu și le spunea la toți să se uite să vadă de unde apare acest eu. « De unde vine ? » obișnuia el să întrebe. « Da ! știu că sânteți plini de cunoștințe spirituale și aveți cunoștințe despre stările de beatitudine, că practicați exerciții de respirație (pranayama) și așa mai departe, dar, ce este cu acest eu ? Ce este acest eu ? Ce este cu adevărat ? » Asta este tot ceea ce era important pentru el. Celor care veneau să-l vadă le spunea numai acest lucru. La fiecare le spunea să găsească cine sânt și că prin urmare, totul se va aranja de la sine.

În disperarea în care mă găseam, l-am ascultat literă cu literă. Și așa cum puteam mai bine, am început să caut ceea ce sânt. Nu eram prea bun dar am început să caut gândul eu, să caut ego-ul, subiectul, conștiința. Am început să caut ceea ce este permanent. Chiar ! Ce sânt ? De unde vine acest gând « eu » ? La ce se referă ? Și după toate astea care este de fapt povestea acestui cuvânt « eu » ?

Marele meu noroc a fost că eram în închisoare, și din cauza fărădelegilor din trecut, aveam de muncit numai douăzeci de minute pe zi. Administrația închisorii în care mă aflam îmi interzisese să muncesc la o distanță mai mică de 100 de picioare de vreun computer, iar singurul job care se încadra în această restricție era să curăț sala de baie din holul cadrelor, o muncă care îmi lua în jur de douăzeci de minute ca să o termin. După aceasta, eram destul de liber să mă plimb prin curte, să stau în celula mea, sau să fac orice altceva mă ținea departe de vreun computer.

Așa că îmi petreceam tot timpul căutând. Căutam, căutam și iarăși căutam; îl citeam pe Ramana, căutam și nu făceam nimic altceva, preocupat și obsedat în totalitate de nevoia de a găsi adevărul despre mine însumi. L-am auzit pe Ramana spunându-mi că singura problemă era o credință falsă despre ceea ce sânt, și că singura soluție era adevărul, iar că adevărul este ușor. L-am auzit pe Ramana spunându-mi că nici o experiență, nici un fenomen, răul sau binele, nimic nu are vreo însemnătate în acest adevăr. Nu este greșit. Nu este nimic greșit cu practicile, cu credințele tale, cu calitățile sau defectele. Însă, aici, în această explorare, nu sânt de nici un folos. Găsește ce ești și totul se va aranja de la sine însuși.

Obișnuiam să rămân în celula mea și să mă uit « înăuntrul » meu. Știam că numai gândul de a mă uita în înăuntrul meu era nespiritual. Adică, nu există înăuntru sau înafară. În conceptele spirituale în care credeam, totul este unitate : nu există înăuntru sau înafară, nu există sus sau jos, eu sau tu, nu există suferință sau sfârșit de suferință și așa mai departe. Și totuși, trebuia să fac ceva ; trebuia să mă uit undeva. Așa că am încercat din toată inima să mă uit înlăuntrul meu, să găsesc ce însemna acest lucru. Ce este să fiu înăuntru ? Unde este localizat ? Și mă uitam și căutam sensul « meu », « mine », căutam eul. Căutam ego-ul.

Ca urmare, treceam prin experiențe de contracție, de nevoie sau lipsă, simțeam noduri mici de neplăcere care se revelau a fi în ceea ce părea că este corpul. Și aceste experiențe îmi dădeau impresia că sânteu. Deci, ăsta trebuie să fie ego-ul, îmi ziceam. Nu îmi mai păsa că acest efort era incorect din punct de vedere spiritual. Mă duceam după orice simțeam că sânt eu, și țineam de acest simțământ, să-l apuc de gâtlej. Nu se întâmpla mare lucru, dar mă ocupam cu asta și mă țineam de această treabă. Stăteam în pat și mă agățam de aceste experiențe de lipsă, de dorințe, de contracție, de agresiune și le țineam, spunând-mi mie însumi cu toată energia agresivă pe care o puteam strânge « Mori ! Mori ! Mori ! » încercând din toată inima să omor ego-ul ăsta sau să-l dau jos de pe mine să scap de el. După toate, intuiția comună era, că egoul trebuie să fie omorât sau vindecat, iar faptul de a-l vindeca mie mi se părea mai mult imposibil decât posibil.

Așa că într-o zi, în timp ce stăteam în celula mea, încercând să-l fac să moară, m-a lovit : « Ei bine, lucrul ăsta nu o să moară niciodată ! » Și am izbucnit în râs. Și râdeam fără să mă opresc iar această realizare m-a ușurat.

În timp ce făceam duș, mă concentram asupra senzației pe care o dădea apa când atingea pielea, simțind jetul de apă în timp ce îmi atingea corpul, încercând să fiu conștient de asta, nu de apă sau de piele ci de senzația pură, directă și unmediată. Din cauză că Ramana mi-a spus să mă caut pe mine însumi, încercam să găsesc ce era să fiu conștient de aceste senzații. Asta era tot ce încercam să fac. Să mă uit la mine însumi, să învăț cum să mă uit la mine însumi, prin a încerca să fac acest lucru. Mă uitam la subiect. Ce sânt cu adevărat ? Ce este ceea ce simte senzația apei care curge pe carne ? Ce este ceea ce percepe apa precum apă și apa care atinge pielea ? Ce este ceea ce vede aceste gânduri ? De unde vin gândurile astea ? Ce este gândul ? Cum pot prinde asta ?

Și într-o zi, în timp ce eram în duș (nu o să uit atâta timp cât o să trăiesc) în timp ce mă săpuneam la subțioară, încercam să obțin experiența directă a experimentatorului. Cine simte asta ? Cine este cel care simte ? Ce este să fii conștient de acest lucru ? Și dintr-o dată, fără nici un semn de prevestire și fără nici o posibilitate de interpretare greșită, am văzut : ceea ce Ramana numește gândul eu, a apărut din nimic. Dintr-o dată și pe neașteptate, am recunoscut fără o iotă de îndoială simțământul a ceea ce am crezut întotdeauna că sânt cu adevărat. A apărut din nimic, în nimic, precum prima scânteie a unei rachete care explodează într-un spectacol de artificii și izbucnește pe un cer gol și negru în care se îngrămădesc într-un spectacol aprins, înflorind și ramificându-se – memorii, intenții, așteptări și speranțe, firul poveștii a ceea ce fac, de ce fac ceea ce fac și despre ceea ce planific să fac în continuare și tot restul. Ramuri cu flori care se deschideau ca după aceea să cadă din nou într-același gol din care apăreau, și din care aproape imediat apărea un alt gând eu, cu o altă poveste despre mine. A fost plăcut și precis, aducând un discernământ și o înțelegere spirituală care m-au luat prin surprindere. Înțelegerile, confirmările și o mare ușurare au pornit un șuvoi de lacrimi. Un moment de recunoștință s-a născut când lacrimile au fost mascate de apa dușului, în acest fel ascunse de la vedere de către ceilalți deținuți cu care mă aflam în sala de dușuri.

Dar nimic din toate astea nu are vreo însemnătate. Nimic din toate astea n-are de-a face cu obiectul investigării-de-sine. Minunea de a vedea că ego-ul nu poate să moară, măreția faptului de a vedea nașterea/moartea/renașterea gândului eu, anul de beatitudine, colapsul paradisului, lunile de iad, toate acestea nu au nici o însemnătate.

Scopul meu de a-ți relata această melodramă nu este de a-ți sugera să mergi orbește în această investigare-de-sine așa cum am făcut eu, dar mai degrabă să îți dau precum exemplu că investigarea-de-sine este infailibilă. Nu poate fi făcută greșit. Odată ce ești condus de intenția de a găsi ceea ce ești cu adevărat, nu contează cât de prost este făcută investigarea-de-sine. Ea însăși, te aduce acasă.

Vezi, am avut impresia că știam despre ce Ramana vorbea. Am crezut că am înțeles când Ramana vorbea despre gândul eu, despre gândul eu și sinele însuși, când vorbea să te debarasezi de minciună și așa mai departe. Am crezut că am înțeles ceea ce promitea când vorbea despre realizarea de sine, chiar dacă insista că realizarea de sine nu există și că nu putea fi ceva nou, nu putea fi o nouă stare. Eu știam mai bine. Eu știam că « starea naturală » despre care vorbea, o să fie complet nouă și împrospătată, o stare de care cei care sânt prinși în pânza ignoranței și a poftelor și a agățării și a rezistenței nici nu visează. Eram absolut convins că realizarea de sine pune capăt atașamentelor, rezistenței, poftelor, curățând intelectul junglos și senzația de viață umană. În timp ce mă căutam cu disperare, îmi imaginam cum o să fie atunci când o să văd adevărul strălucind în întuneric și știam că ignoranța și confuzia o să dispară odată cu răsăritul soarelui.

Cum aș fi putut să-mi imaginez sau să am habar că nu aveam nimic de făcut în ceea ce privește rezistența, confuzia sau ignoranța ? Eram convins că în lipsa credinței false care era cauza acestei suferințe, claritatea va triumfa. Am crezut că țelul căutării-de-sine era faptul de a mă elibera de povara acestor stări și experiențe.

În realitate, suferința vieții umane nu are nimic de-a face cu stările de confuzie și de ignoranță, sau cu faptul de a se agăța și de a rezista, sau cu dorința de fericire ; nu are nimic de a face cu confuzia mizerabilă care caracterizează cea mai mare parte a vieții umane, nimic de a face cu pendularea grețoasă între stări de bine și de rău. Toate aceste lucruri, toate aceste stări, bune, rele sau neutre, sânt numai povești despre tine în efortul de a te arăta și de a te explica pe tine însuți. În cele din urmă, devine clar că aceste stări nu au nici puterea de a face rău dar nici de a ajuta în vreun fel.

Cum aș fi putut să știu altfel ! Crezând în povestea mea, eram convins că eu eram cu adevărat această poveste, și că fericirea și întreaga mea existență depindea de o poveste care se termină bine.

Cu toate eforturile mele de a sabota metoda lui Ramana Maharshi, totuși medicamentul și-a făcut efectul.

Este de folos să comparăm căutarea-de-sine cu un medicament, cum ar fi un antibiotic, pe care îl luăm pentru a vindeca o boală infecțioasă. Când ai o boală infecțioasă, te duci la doctor, iar el îți va prescrie antibiotice pe care să le iei de patru ori pe zi timp de patrusprezece zile. Doctorul o să-ți spună să iei întreaga doză fără să întrerupi tratamentul chiar dacă începi să te simți bine înainte de terminarea lui.

Investigarea-de-sine este pur și simplu îndreptarea privirii, către tine însuți în mod direct : faptul de a te uita la simpla și netăgăduita ta prezență, faptul de a te uita la experiența goală a ființei, fără aștepări și fără să proiectezi nimic. Ființa, acest sens de prezență, este întregul adevăr despre tine însuți. Este permanentă, neschimbătoare, tot timpul aici. A fost și este dintotdeauna fondul în care se derulează fiecare moment al vieții tale. Este aici când ai sau nu ai dorințe, este prezentă în timpul somnului, al stării de trezire, de vis, de muncă, joacă și gândire. În acest moment este aceeași, așa cum a fost atunci când aveai treisprezece ani, trei ani sau treizeci de ani. Este ceea ce face imposibil să negi că ești. Este singurul adevăr care este, și să te uiți la acest adevăr, este remediul care distruge minciuna că tu ești viața ta.

Trebuie să iei acest leac de câte ori îți amintești să o faci, nu numai de trei sau de patru ori pe zi. Prescripția este pentru restul vieții. În curând, vei ajunge să vezi și să înțelegi că, uitându-te la propria ta realitate, este ceea ce ai vrut să faci întotdeauna, din momentul în care ai venit pe lume, așa că nu o să fie greu să-ți amintești să te îndrepți spre acest izvor și să bei din apa lui tămăduitoare.

Când iei un antibiotic pentru a vindeca o infecție, nu știi ce se întâmplă în corp în timp ce tratamentul își urmează cursul. Nu poți să vezi sau să simți otrăvirea graduală până la moarte a micro-organismelor care ți-au invadat corpul. Nu ești direct conștient de procesul biologic de vindecare care se desfășoară în timp ce boala slăbește în urma distrugerii cauzei care a produs-o. Știi numai că, pe timp ce trece și puțin câte puțin, te simți mai bine decât înainte.

La fel este și cu investigarea-de-sine. Nu te aștepta la schimbări de perspectivă sau stări spectaculoase deoarece nu asta este ceea ce îți aduce adevărul. Adevărul nu este nou, iar adevărul aduce cu el adevărul, luând de la tine minciuna, care este singura cauză a suferinței tale. Poate că o să ai multe experiențe, unele bune altele mai puțin bune. Dar în timp ce minciuna moare, nevoia de a controla moare cu ea, dar asta iarăși nu înseamnă nimic. Puțin câte puțin, pe zi ce trece, o să te simți mai bine în comparație cu felul în care te simțeai înainte, fără să ții seama de natura experiențelor care vin și pleacă. Și în cele din urmă o să fii în pace cu tine însuți și cu tot ce e în jurul tău. Așa cum ai fost dintotdeauna.

O să vezi că ego-ul va continua să existe și împreună cu el, va continua drama poveștii vieții tale, dar această dramă, va avea din ce în ce mai puțină importanță pentru tine. Sentimentul de disperare dispare. După toate, ego-ul nu este o problemă. Singura problemă este minciuna că tu ești ego-ul.

Amintește-ți întotdeauna : nu poți să faci în mod greșit această căutare-de-sine. Tot ce îți trebuie este intenția fermă de a te uita în mod direct la tine însuți, oricând este posibil, și restul se va aranja de le sine.

Acesta este singurul lucru de valoare care merită să fie văzut în eforturile mele lipsite de direcție, toată nebunia și gustul pentru dramă. Fără să-mi dau seama, tot ce am făcut odată ce am cotit spre investigarea-de-sine m-a adus mereu, față în față cu experiența directă cu mine însumi, adevărul despre mine însumi. Numai acest lucru a șters cu timpul minciuna că eu sânt viața mea și nu ceea ce am crezut că se întâmplă. Nu conta ceea ce credeam că se întâmplă. Fără să îmi dau seama, mă uitam în mod repetat, la mine însumi și numai acest lucru a dat deoparte minciuna.

Am continuat investigarea-de-sine. O continui și în ziua de astăzi și mă aștept să o continui până la ultima mea suflare. Credința în povestea mea, s-a diminuat cu timpul iar acum, se pare că a dispărut în întregime. Până în ziua de astăzi, nu pot spune în mod deosebit că am găsit eliberarea, sau că m-am trezit la eterna libertate necondiționată. În adevăr, nu a existat nici un moment în care nu am fost ceea ce sânt, iar ceea ce sânt nu este nimic altceva decât certitudinea de a fi, certitudinea ființei. Iar ființa însăși este libertate eternă, pace și iubire.

În ceea ce privește povestea vieții mele, nu mai este aceeași. Ceea ce era greu, a devenit ușor și lejer, ceea ce era amar, s-a îndulcit, ceea ce era lipsă a devenit îndeplinire sau satisfacere iar ceea ce era robie a devenit o libertate strălucitoare, eternă, și necondiționată. În adevăr, tot timpul a fost așa. Câteodată împrejurările mai sânt, uneori dificile iar alteori mai ușoare, uneori amare, alteori mai dulci, uneori cu lipsuri, alteori cu abundență, câteodată strânse, alteori deschise și libere. Dar viața, în sine însăși, nu este mai mult decât instrumentul prin care pot să mă gust pe mine însumi. Viața este instrumentul prin care pot să văd desfășurarea fără de sfârșit a încercării zadarnice de a-mi spune mie însumi ce sânt. Asta este viața. Întregul cosmos, timpul și spațiul sânt asta. Fiecare gând bun și fiecare gând rău, orice faptă mare sau egoistă, orice moment de claritate sau de confuzie întunecată nu este altceva decât un fir în acest infinit, care se împletește la nesfârșit în tapiseria existenței.

Ceea ce s-a schimbat în mod splendid, este că, în absența credinței că eu sânt viața mea, în absența oricărei credințe despre ceea ce sânt sau nu sânt, energia agresivă și de ură și de perfidie, care este urmarea aceastei credințe, a dispărut. Nimic nu este în joc. Nimic din ceea ce se întâmplă nu mă atinge, nu mă influențează în vreun fel, ia ceva din mine sau îmi aduce ceva. A fost așa dintotdeauna și numai credința că sânt viața mea, că sânt ceva sau cineva, m-a făcut să văd lucrurile diferit.

Dacă aș fi avut o îndrumare practică sau o abordare directă despre cum să fac această investigare-de-sine, căutarea mea poate că ar fi fost mai scurtă, mai directă și mai puțin melodramatică. Dar fără pașii greșiti și fără confuzia pe care am avut-o despre ceea ce trebuia să fac, este posibil că nu aș fi văzut niciodată că ceea ce am crezut că făceam era lipsit de importanță. Fără eforturile mele nebunești de a vedea gândul eu, să devin sinele, să scap de ego prin a-i dori moartea sau să-i văd falsitatea, poate că nu aș fi văzut niciodată cât de perfectă este, în simplicitatea sa, investigarea-de-sine a lui Ramana Maharshi. Poate că nu aș fi văzut niciodată și nu aș fi fost capabil să îți sugerez acuma că nu contează ceea ce gândești, ce faci sau de ce faci ceea ce faci, nu contează ce gândești, dacă pierzi sau vei câștiga. Uită-te la tine însuți atunci când îți trece prin minte să o faci, și restul se va aranja de la sine.

Dacă tu crezi că ești ceva sau cineva iar acest ceva/cineva este cel mai mic, limitat, neînsemnat și fără speranță sau de nefolos lucru în întreaga creație, sau dacă acest ceva/cineva este etern, infinit, conștiința luminoasă și strălucitoare însăși, fondul și originea creației, sau că acest lucru este undeva la mijloc, în cele din urmă vei suferi. Suferința vine din faptul că te străduiești să-ți protejezi, intensifici sau să-ți diminuezi propria ta poveste.

În cele din urmă, adevărul este tot ceea ce contează, iar adevărul tău este omniprezent, de netăgăduit și îl poți găsi imediat, în orice moment sau împrejurare. Uită-te la tine însuți în acest moment și vei vedea.

Traducere de Julia Tunariu.