Just One Look  
SUBSCRIBE

Doar o privire: Experimentează puterea conştiinţei umane de a se elibera de teama de viaţă

John Sherman

Cărţii digitale. (Revizuit şi actualizat la 20 noiembrie 2014.)

deutsch nederlands norsk english español srpski português

 

O propunere din partea lui John Sherman

Am să îţi propun un lucru pe care îl consider a fi de o mare importaţă pentru viitorul umanităţii şi pentru fiecare fiinţă omenească în parte. Cred că, dacă vom face un efort comun în a răspândi cât mai mult vestea despre acest simplu act de a privi spre interior, el are potenţialul de a ne salva pe toţi de consecinţele viitoare ale nebuniei auto-distructive care a caracterizat atât de mult întreaga noastră istorie. Dar mai întâi trebuie să îţi povestesc cum s-a întâmplat să ajung aici, vorbind despre probleme atât de deosebite şi făcându-ţi această propunere.

 

Aşa-zisa mea iluminare

Acum 18 ani, în timp ce ispăşeam o condamnare într-o închisoare federală în Colorado, am dat peste o familie de învăţături spirituale străvechi şi m-am îndrăgostit de ele. Am urmat cât de bine am putut ceea ce am înţeles din aceste învăţături şi destul de repede, după aproximativ 6 luni, a apărut în mine experienţa continuă a realităţii ca fiind o deschidere vastă, limpede, neobstrucţionată de ignoranţă, fără nici o trebuinţă sau lipsă. Frumuseţea şi minunile erau din belşug. Am scris cuiva în acea perioadă că pietrele cântau arii tăcute ale Fiinţării pentru mine. Găsisem iluminarea adevărată şi eliberarea de toată suferinţa vieţii umane.

După aproape un an şi jumătate, o tânjire după lucruri pe care le doream şi nu le aveam, împreună cu o nemulţumire crescândă faţă de lucrurile pe care nu le doream şi de care nu puteam scăpa, şi o serie de neputinţe psihologice şi comportamente reactive îndelungate, au început să ocupe din nou prim-planul şi au adus repede aşa-zisa mea iluminare la un sfărşit abrupt, lăsând în urmă experienţa continuă a pierderii, chinului, tânjirii şi disperării. Era din nou aşa cum fusese întotdeauna.

Am dat vina pe mine însumi, bineînţeles. Am crezut că e din cauza mea. Dorisem ceea ce nu trebuia să doresc; gândisem greşit; înţelesesem greşit învăţăturile minunate care îmi aduseseră atâta binecuvântare. Poate eram o persoană defectă şi cu defecte de neîndreptat, o sămânţă rea, şi aşa mai departe. Aceasta era cu siguranţă cea mai probabilă explicaţie. Chiar eram o persoană rea. Întreaga mea viaţă de până atunci fusese o faptă vrednică de dispreţ şi de neiertat după cealaltă, legate într-un lanţ de minciuni, înşelăciuni şi negare.

Până la momentul venirii şi plecării melodramei spirituale, fusesem în închisoare de 15 ani şi jumătate. În 1978, fusesem găsit vinovat şi condamnat pentru 30 de ani într-o închisoare federală pentru jaf bancar armat, distrugerea proprietăţii, atac armat şi evadare, de-a lungul anilor `70. Am fost pe lista FBI a celor mai căutaţi după ce am evadat din nou de sub custodie armată, de data asta dintr-o închisoare federală în California, în 1979. Am fost prins până la urmă în 1981. Am rămas în închisoare până în 1998, când am fost eliberat condiţionat într-un centru de reintegrare.

 

Încercarea de a găsi actul

Viaţa mea înainte de anii `70 fusese chiar şi mai urâtă. Îmi trăisem viaţa ca un impostor josnic şi un escroc. Fusesem un jucător de noroc ratat, falsificator de cărţi de credit, un afemeiat şi un gunoi, în general. Violenţa aberantă şi motivată politic pe care am început-o în 1977 era un pas înainte pentru mine. Luând în considerare toate faptele, nu se putea să existe un candidat mai puţin potrivit pentru iluminare decât mine.

Dar poate că nu era în totalitate vina mea; poate era în natura vieţii umane să fie defectă şi stricată, să trebuiască îndurată într-o disperare mută de la naştere şi până la moarte. Poate că nu se putea face nimic în privinţa asta. Poate că acesta era pur şi simplu preţul pentru a fi om.

Poate că superbele învăţături religioase şi spirituale sunt şi ele doar o parte din vârtejul de nebunie ce pare să fie natura de bază a conştiinţei umane. Viaţa e suferinţă, cum se spune; păcatul original, poate. Şi aşa mai departe. În orice caz, sfârşitul e întotdeauna acelaşi: pierdere, chin, dorinţă şi disperare.

Aşezat în celula mea dintr-o închisoare federală, în urma căderii mele auto-provocate din graţie, bălăcindu-mă nevrotic în vină şi disperare, am decis că trebuie să aflu. Trebuia să aflu odată pentru totdeauna dacă exista măcar o fărâmă de adevăr în toate poveştile şi visele de izbăvire, iertare, mântuire, eliberare, realizare, împlinire şi iubire eternă pe care omenirea le-a visat de-a lungul mileniilor. Mai presus de orice, voiam cu disperare să cred că exista un principiu de bunătate fundamentală care inspira speranţă în ceea ce altfel părea să fie un univers rece, inconştient, întunecat, fără inimă şi lipsit de simţire. Aveam o intensă bănuială că tânjirea mea de o viaţă întreagă după înţelegere şi mântuire fusese doar o parte a credinţei că o astfel de eliberare era posibilă, şi că apărasem această credinţă folosind un refuz laş de a mă uita la halucinaţia însăşi. Dar acum ajunsesem la un punct în care trebuia să ştiu adevărul. Simţeam ca şi cum aş muri în cazul în care nu aş afla dacă există sau nu speranţă.

M-am gândit mult la această problemă şi am ajuns la concluzia că trebuia să găsesc un act pe care să îl pot face cu mintea mea şi care, chiar dacă nu reuşea să mă salveze, măcar să dizolve ultimele urme de speranţă şi să mă lase să-mi continuu viaţa.

Îmi dădeam seama că cea mai bună şansă de a găsi un astfel de act era în interiorul aceloraşi învăţături înţelepte care mă trădaseră deja. Îmi dădeam seama că acolo puteau fi găsite înregistrările celor mai bune eforturi ale noastre în acest domeniu – în învăţăturile spirituale şi în anumite învăţături religioase. Am crezut că dacă aceste învăţături ar fi abordate nu ca şi chei pentru eliberare, ci ca şi înregistrările întregii cercetări trecute în căutarea noastră, până acum lipsită de succes, după izbăvire, ar fi posibil să mă uit mai atent şi cu spirit critic la aceste eforturi şi poate să găsesc un indiciu. Poate astfel, privind ca un cercetător şi nu ca un căutător sau un aspirant, aş putea să găsesc o îndrumare către cea mai bună direcţie în care să caut ceea ce doream. Înţelegeam că trebuia să fie ceva ce orice fiinţă umană să poată face; ceva care să nu aibă nimic de-a face cu înţelegerea, virtutea, sau altceva. Trebuia să fie ceva care să determine o dată pentru totdeauna dacă viaţa omenească merită trăită. Şi mă aşteptam în totalitate să aflu că nu este.

 

Rezultatele

Ca să nu lungesc povestea, m-am decis asupra unui act şi am început să mă străduiesc cu toată puterea mea să îl fac. Nu are niciun rost să amintesc aici toate încercările ratate, direcţiile greşite, distragerile şi falsele rezultate pe care am reuşit să le creez de-a lungul drumului, dar, la final, actul pe care l-am găsit m-a adus acasă, teafăr şi nevătămat, liber în mod natural, şi îndrăgostit în linişte de viaţa mea ca fiinţă umană.

A durat o perioadă până să îmi dau seama că ceva s-a schimbat. Am început să simt că nevoia de a găsi ceva greşit în mintea mea şi de a-l repara era în scădere, iar atenţia mea se odihnea natural, fără aversiune sau ataşament, asupra lucrurilor ce se întâmplau în viaţa mea. A nu se înţelege că totul era roz. Nici pe departe. La început, au fost perioade de suferinţă nevrotică, dramatică, şi de frică. Dar ele au venit şi au trecut şi nu au lăsat nimic în urmă. Acum îmi dau seama că acele perioade erau o parte a cursului natural de vindecare febrilă a unui tip de boală psihologică auto-imună pe care o numesc teama de viaţă. Şi nu după mult timp, după vreo 2 ani poate, febra s-a rupt.

Într-un interval de 5 ani de la momentul în care m-am aşezat în patul meu în acea celulă de închisoare, hotărât să scap definitiv de speranţă, relaţia mea cu viaţă s-a stabilizat în sănătate mentală – ca şi cum sănătatea aceasta obişnuită ar fi fost tot ce mi-aş fi dorit vreodată. Viaţa este acum, şi a fost mereu, literalmente minunată. Viaţa este greu de înţeles, imposibil de prevăzut, plină de probleme şi soluţii ce îşi caută perechile, împodobită de culorile durerii, plăcerii, şi de momente de bucurie, teroare şi întotdeauna, întotdeauna, frumoasă dincolo de cuvinte.

 

Încercarea de a transmite mai departe ce am găsit

Când am fost eliberat din închisoare în 1998, am fost primit de comunitatea de care mă apropiasem cât fusesem închis. Mi-au oferit o slujbă, iar când problemele financiare au făcut imposibilă păstrarea mea, au început să îmi organizeze întâlniri în satsang (întâlnire unde se discută învăţături spirituale, n. trad.), unde au continuat să mă sprijine cu donaţii. Un context nou pentru viaţa mea începea să ia formă de la sine.

În Iunie 1999, un noroc extraordinar m-a lovit şi Carla s-a măritat cu mine. În ultimii 12 ani şi jumătate, Carla şi cu mine am lucrat împreună în căutarea unui mod de a spune celorlalţi ceea ce am găsit.

A le spune celorlalţi ce descoperisem s-a dovedit a fi mult mai dificil decât îmi imaginasem. Ştiam ce se întâmplase, ştiam cum se simte să faci ceea ce eu făcusem, şi trăiam rezultatele, dar nu puteam pentru nimic în lume să spun ceva destul de clar încât să fie auzit despre actul în sine sau despre rezultatele sale.

Actul în sine nu necesită decât realizarea lui. Nu necesită o înţelegere nouă şi nici o abandonare a înţelegerii deja existente; nici o credinţă nouă şi nici abandonarea unei credinţe vechi; nici schimbarea minţii, nici puritatea scopurilor, nici poziţii speciale sau pregătirea minţii, nici o transmisie directă de vreun fel. Nu costă nimic. Ocupă foarte puţin timp şi poate fi realizat realmente oriunde, oricând, de către oricine – fără nici o pregătire. Din această cauză, credeam că dacă aş putea să îl descriu destul de clar, oricine ar fi auzit ar fi încercat cu siguranţă să îl realizeze. Şi ştiam, din propria mea experienţă, că oricine ar fi încercat, nu ar fi dat greş.

 

Misiunea vieţii noastre

Părea că actul în sine era prea simplu, iar înţelegerea mea, mult prea complicată încât să vorbesc despre el clar şi direct. Cu cât am încercat mai tare, cu atât mai mult părea că pur şi simplu nu eram capabil de această sarcină, dar cu cât am încercat mai tare să o abandonez, cu atât a devenit mai clar că şi asta era imposibil. Din nou, te voi scuti de detalii, ştii şi tu că viaţa îşi cam urmează propriul său drum, luând foarte puţin în considerare opiniile noastre în această privinţă.

Carla şi cu mine am decis că, dacă aceasta e viaţa pe care o aveam, aceasta urma să fie viaţa pe care o vom trăi cu tot sufletul nostru. Scopul practic al vieţii noastre comune devenise să găsim o cale de a comunica direct şi clar oricui ar fi ascultat exact ceea ce trebuia făcut pentru a termina odată pentru totdeauna cu frica şi ura de sine care contaminează viaţa umană. Urma să găsim o modalitate pentru ca eu să vorbesc despre acest act şi despre efectul său, astfel încât oricine să îl înţeleagă şi să îl realizeze, şi să realizeze rezultatele pe măsură ce ele apar.

Pentru noi, asta însemna să continuăm să vorbim oamenilor, şi să le permitem lor şi conversaţiei înseşi să mă înveţe cum să spun ceea ce doream să spun. Acest act este unul profund uman, şi pare evident acum că îşi putea găsi expresia doar în dialogul dintre oameni, mai degrabă decât în contemplarea solitară. Acest act simplu şi-a găsit acum vocea, şi puterea sa începe să se facă mai amplu văzută, pe măsură ce vestea se răspândeşte şi tot mai mulţi oameni încep să ne povestească despre încercările lor de a-l realiza şi despre experienţa lor de însănătoşire.

 

Ce e de făcut

V-am povestit cât de nepriceput am fost eu în încercările mele de a găsi acest lucru pentru mine, cum am bâjbâit prosteşte în căutarea soluţiei, şi apoi cum am rătăcit neajutorat încercând să găsesc o modalitate să îl împărtăşesc mai departe. Nu există nici un motiv pentru care să trebuiască să treceţi prin toate astea. Vă ofer totul aici – gratis, fără obligaţii.

 

Pasul 1: Învaţă să mişti fasciculul atenţiei după voie

  • Pentru început, relaxează-te câteva clipe şi observă faptul evident că ai puterea de a-ţi mişca atenţia după voie.

  • Pe măsură ce citeşti, mişcă atenţia de la text pentru câteva momente şi direcţioneaz-o, în loc, către senzaţia respiraţiei tale.

  • Observă senzaţia pieptului şi a abdomenului ridicându-se şi coborând, apoi adu atenţia din nou aici, asupra paginii.

  • Repetă de câteva ori, ca să te familiarizezi cu ceea ce numesc “a mişca fasciculul atenţiei după voie”.

 

Acţiunea de a mişca atenţia după voie, aşa cum ai făcut mai devreme, este tot ceea ce este necesar pentru a realiza ceea ce te voi ruga să faci. Cu cât vei exersa mai mult acest act simplu, cu atât te vei familiariza mai mult cu felul în care se simte el. Şi cu cât te vei obişnui mai mult cu felul în care se simte, cu atât mai direct şi abil vei fi în efortul de a mişca fasciculul atenţiei acolo unde trebuie el să se îndrepte.

 

Pasul 2: Întoarce fasciculul atenţiei spre interior

Acum, foloseşte această abilitate pentru a întoarce fasciculul atenţiei spre interior. Încearcă să iei un contact direct, cu felul în care se simte să fii tu, pur şi simplu tu.

Când spun tu, nu mă refer la gândurile care trec prin tine, nici emoţiile care se desfăşoară în tine, nici senzaţiile care apar şi dispar în tine, doar la tine. Tu eşti ceea ce este mereu aici, uită-te la asta. Toate celelalte vin şi se duc în tine. Deja ştii ceea ce eşti şi cum se simte să fii tu şi cu siguranţă te vei recunoaşte atunci când te vei privi în acest fel.

Nu este nevoie să rămâi aşa, să te odihneşti în sinele tău, sau alte lucruri de felul acesta. Este nevoie doar de o bătaie de inimă, aşa de scurtă încât abia o vei observa. Este atât de simplu. Repetă acest act cât de des îţi aminteşti să o faci.

Nu există al treilea pas.

 

Numesc această acţiune a te uita la tine însuţi. Dacă vei face chiar asta, va veni în curând ziua când toată nemulţumirea ta faţă de viaţă va începe să dispară, şi, odată cu ea, va dispărea percepţia vieţii tale ca o problemă ce necesită rezolvare, o ameninţare ce trebuie distrusă sau o comoară secretă ce ti-ar putea aduce împlinire şi satisfacţie într-un moment viitor.

Ascultă o înregistrare cu aceste instrucţiuni.

 

Poveşti de succes

The looking: a reflection of gratitude.
(Privirea spre interior: o reflecţie a recunoştinţei)

Status after three and a half years.
(Rezultate după 3 ani şi jumătate)

My experience with the looking.
(Experienţa mea cu privirea spre mine însumi)

My report after almost three years...
(Mărturia mea după aproape 3 ani...)

Smaller gap between me and my life.
(Un spaţiu mai mic între mine şi viaţa mea.)

Looking at me.
(Uitându-mă la mine însumi)

 

Citeşte mai multe poveşti forumul nostru.

Ascultă mai multe mărturii în site-ul nostru.

 

Prea simplu, prea frumos ca să fie adevărat? Aşa poate părea, dar în acest moment mulţi oameni, din toată lumea, au observat puterea acestui act de a transforma relaţia cu viaţa, de la înstrăinare, neîncredere şi frică, la scufundarea totală, naturală, în miracolul ei nesfârşit.

Dacă nu l-ai încercat deja, încearcă-l acum, şi îţi garantez că la final te vei regăsi ca acasă în propria viaţă, teafăr şi nevătămat, şi mulţumit cu toate. Poate să treacă ceva timp până ce îţi va deveni clară importanţa a ceea ce s-a petrecut, dar promit că vei fi mulţumit cu progresul lucrurilor pe măsură ce ele se desfăşoară, chiar dacă această satisfacţie poate să îţi pară ciudată.

 

Şi acum...?

Pe măsură ce fumul se risipeşte, s-ar putea să ajungi să vezi, aşa cum mulţi dintre noi au văzut, că ideea fiinţelor umane individuale, solitare, realizând doar pentru ele însele promisiunea deplină şi completă a vieţii umane, e pur şi simplu trăznită. Umanitatea se dovedeşte a fi nu o grămadă de fiinţe umane individuale, ci o singură creatură trăind multe vieţi individuale. Se dovedeşte că graniţele ce separă aceste vieţi individuale de experienţa celorlalte vieţi sunt foarte poroase. Ele nu pot să ţină la distanţă oceanul de suferinţă ce reprezintă experienţa preponderentă a majorităţii noastre covârşitoare. Prin ele se scurge. Poate că vei observa, aşa cum mulţi dintre noi au observat, că această sensibilitate crescută în ce priveşte suferinţa şi nemulţumirea umană, deşi nu mai are puterea de a distruge experienţa propriei tale vieţi, devine curând obositoare – ca repetarea unui cântec neplăcut rămas în minte.

Această experienţă empatică a suferinţei celorlalţi se numeşte compasiune, şi ea apare adesea în mod automat în mintea umană ce şi-a pierdut propriile straturi de structuri de protecţie şi propriile comportamente reactive nevrotice.

Această compasiune, atunci când este văzută ca ceea ce este, ne cere să alegem: putem să nu facem nimic şi să trăim cu iritarea minoră ce vine de la suferinţa celorlalţi; putem să fugim în munţi, punând literal sau metaforic o distanţă între noi şi suferinţa celorlalţi; sau putem încerca să curmăm suferinţa tuturor aducând soluţia propriu-zisă întregii umanităţi.

Continuaţi lectură.